- b4153725320цитує3 місяці тому
Skylar; after all, we’d all known one another for years and also, she was the maid of honor in our wedding.
Opening the text message, I was without a doubt surprised.
“Oh no.” My scream echoed as the rental car lost its traction and began to spin, flinging me from the thoughts of the recent past to the here and now.
Still a ways from my destination, my life flashed before my eyes as the white ribbon appeared to be replaced by trees and then back to the ribbon. Like a child’s top, I continued around and around.
In those visions, I saw Skylar and myself as we were growing children. I recalled my desire to pursue literature and journalism, an unacceptable major for the future owner of a pharmaceutical company. Double majoring in business and literature, I squeezed in a minor in journalism from Northwestern. The academic road took me an additional semester, allowing me to complete my degree in time for the grand engagement.
The car came to a stop, bringing me back to the present.
Letting out my held breath, I laid my forehead on the steering wheel and closed my eyes. Opening them, I saw that I was no longer on the white ribbon of road. The hood of the car was mostly buried in a snowbank and from my vantage, it looked like the bumper must have stopped inches from a tall pine tree.
I reached for my cell phone. There was no signal.
Glancing into the rearview mirror, I saw my own blue eyes. “Happy holidays, Julia. You had a fiancé, a family, a company, and a brand-new home. Maybe you should have stayed.”
Swallowing, I stared out at the white surrounding me.
With each passing minute, determination surged through my veins.
If I stayed in the car, I’d freeze.
If I began walking, I could freeze.
“You didn’t get here by staying put.”
It was a conversation with myself; nevertheless, it was accurate.
After learning that my best friend was expecting my fiancé’s baby, I bolted from our newly constructed home, leaving Skylar stranded. As I drove away, my mind spiraled with the shock of my uncertain future. Millions of thoughts swirled in a whirlwind only to settle with no distinguishable rhyme or reason. It was as one disconnected thought passed by that I grabbed ahold, recalling a job listing I’d seen nearly a month earlier.
Pulling over outside Chicago, I searched, only to find the listing still existed. It read as follows:
Financier seeks writer to pen memoir. No experience required. Must be willing to live on-site until the project is complete. Salary negotiable. Contact Fields and Smith Agency for more information.
It was a crazy idea—a crazy idea that would allow me to walk away from my life’s planned trajectory, and in the process, utilize my degree in literature and journalism. From the side of the road, I sent a message to the Fields and Smith Agency, a legal firm in Ashland, Wisconsin.
Less than an hour later, I received a phone call. The gentleman on the other end of the call sounded older. He asked all the appropriate questions. It was when I asked whoSkylar; la urma urmei, ne cunoșteam cu toții de ani de zile și, de asemenea, a fost domnișoara de onoare la nunta noastră.
Deschizând mesajul text, am fost fără îndoială surprins.
"Oh, nu."Țipătul meu a răsunat în timp ce mașina închiriată și-a pierdut tracțiunea și a început să se învârtă, aruncându-mă din gândurile trecutului recent către aici și acum.
Încă la o distanță de destinație, viața mea mi-a strălucit în fața ochilor, în timp ce panglica albă părea înlocuită de copaci și apoi înapoi la panglică. Ca un vârf de copil, am continuat în jur și în jur.
În acele viziuni, m-am văzut pe Skylar și pe mine în timp ce creșteam copii. Mi-am amintit dorința mea de a urmări literatura și jurnalismul, un major inacceptabil pentru viitorul proprietar al unei companii farmaceutice. Dublă specializare în afaceri și literatură, am strâns într-un minor în jurnalism de la Northwestern. Drumul academic mi-a luat un semestru suplimentar, permițându-mi să-mi finalizez diploma la timp pentru Marea logodnă.
Mașina s-a oprit, aducându-mă înapoi în prezent.
Lăsându-mi respirația ținută, mi-am așezat fruntea pe volan și am închis ochii. Deschizându-le, am văzut că nu mai eram pe panglica albă a drumului. Capota mașinii a fost în mare parte îngropată într-un banc de zăpadă și, din punctul meu de vedere, părea că bara de protecție trebuie să se fi oprit la câțiva centimetri de un pin înalt.
Am ajuns la telefonul meu mobil. Nu a fost nici un semnal.
Privind în oglinda retrovizoare, mi-am văzut propriii ochi albaștri. "Sărbători fericite, Julia. Ai avut un logodnic, o familie, o companie și o casă nouă. Poate ar fi trebuit să rămâi.”
Înghițind, m-am uitat la albul care mă înconjura.
Cu fiecare minut care trecea, determinarea îmi trecea prin vene.
Dacă aș rămâne în mașină, aș îngheța.
Dacă aș începe să merg, aș putea îngheța.
"Nu ai ajuns aici rămânând pe loc.”
A fost o conversație cu mine; cu toate acestea, a fost corectă.
După ce am aflat că cel mai bun prieten al meu aștepta copilul logodnicului meu, am fugit din casa noastră nou construită, lăsând-o pe Skylar blocată. În timp ce plecam, mintea mea se învârtea în spirală cu șocul viitorului meu incert. Milioane de gânduri se învârteau într-un vârtej de vânt doar pentru a se așeza fără rimă sau rațiune distinctă. A fost ca un gând deconectat a trecut de faptul că am apucat ahold, amintind o listă de locuri de muncă am văzut aproape o lună mai devreme.
Tragând pe dreapta în afara Chicago, am căutat, doar pentru a găsi listarea încă mai exista. Se citește după cum urmează::
Financier caută scriitor pentru a scrie memorii. Nu este necesară experiență. Trebuie să fie dispus să trăiască pe site-ul până când proiectul este complet. Salariu negociabil. Contactați Fields și Agenția Smith pentru mai multe informații.
A fost o idee nebună—o idee nebună care mi-ar permite să mă îndepărtez de traiectoria planificată a vieții mele și, în acest proces, să-mi folosesc diploma în literatură și Jurnalism. De pe marginea drumului, am trimis un mesaj Agenției Fields and Smith, o firmă de avocatură din Ashland, Wisconsin.
Mai puțin de o oră mai târziu, am primit un telefon. Domnul de la celălalt capăt al apelului părea mai în vârstă. El a pus toate întrebările potrivite. A fost când am întrebat cine - b4153725320цитує3 місяці томуnodded.
“I think I owe it to myself to see what it entails.”
“Does that mean...?”
“It means that yes, Van, I accept.”dădu din cap.
"Cred că îmi datorez mie să văd ce presupune.”
"Asta înseamnă...?”
"Înseamnă că da, Van, accept.” - b4153725320цитує3 місяці томуyou were, I didn’t want to risk trying to get into town and also driving off the road.”
“Are you from around here?”
Van nodded. “But you’re not.”
“No,” I said with a sigh. “I thought I could...” My head shook. “It doesn’t matter.”
Van reached for my coffee and brought it to me, placing it on the table. “Are you hungry?”
“Famished.” I looked around. “Is there...food besides the old cans of soup?”
He scoffed. “I see you’ve searched.”
“There isn’t much to search.”
“The good news is that I have a case of nectarines in my truck. And yes, there is always the soup.” He nodded toward a cupboard under the counter. “I’m not sure how old the cans are. We could search for expiration dates. There’s a pan to warm it if we want.”
That reminded me of the pot of water on the stove. “I turned the water off, it was boiling.”
Van nodded as he went to the pan and poured the water into a large jar. “This is to drink. I’m not sure about the water out of the pump. Boiling it first is best.”
It felt as though I was secluded with one of those mountain men from the movies.
“Why do you have nectarines in your truck?” I asked.
“I like nectarines.”
It was my turn to smile. “So you keep a case in your truck, just in case?”
“I order them by the case, and I’d recently picked up a shipment from the post office in town. At this moment, I’m glad I forgot to take them into my house.”
“Me too.”
Van headed toward the door, and stopped, picking up his flannel shirt from where he’d dropped it on the sofa. “You’re welcome to keep wearing the quilt, but I would guess that this shirt would make a decent-length dress.” He brought it to me. “Your choice, but your clothes are still cold and wet.”
I reached out and took the shirt. “Thank you.”
“There isn’t a lot of privacy here. If you want to put it on, I’ll be outside for a minute getting our dinner.”
Another thought came to me. “What about a bathroom?”
“There’s an outhouse about twenty yards from the door.”
For only a moment, my mouth dropped open. “You’re not serious.”
He grinned. “As a matter of fact, I am. I even shoveled a path out to it when I went for more wood. And the increased accumulation of snow works like insulation. Once you’re inside, the wind won’t freeze you.”
“The wind doesn’t need to—the cold will.”
“Not if you hurry.”
My head shook. “This is just unbelievable.”
Van went to a skinny cupboard near the table with the old pitcher and basin. Opening it, he pulled out a pair of what appeared to be rubber pants, complete with boots and suspenders. “After you put my shirt on, you can wear these out to the outhouse.”
My eyes narrowed. “What are those?”
“Waders,” he replied as if I should have known the answer.
“Waders? Aren’t those for fishing?”
“Very good.”
“You said the cabin is used for hunting.”
“During the summer, it’s used to hunt fish,” Van said with a grin. “Instead of a gun, a fishing pole is used. There’s a large lake nearby.”
“Nectarines.” I reminded.
Leaving the waders on the bed, Van put his coat back on, his orange hai fost, nu am vrut să risc încercarea de a obține în oraș și, de asemenea, de conducere de pe drum.”
"Ești de pe aici?”
Van dădu din cap. "Dar nu ești.”
"Nu", am spus cu un oftat. "Am crezut că pot..."Mi-a tremurat capul. "Nu contează.”
Van a întins mâna după cafeaua mea și mi-a adus-o, așezând-o pe masă. "Ți-e foame?”
"Foame."M-am uitat în jur. "Este acolo...mâncare în afară de vechile cutii de supă?”
A batjocorit. "Văd că ați căutat.”
"Nu sunt multe de căutat.”
"Vestea bună este că am un caz de nectarine în camionul meu. Și da, există întotdeauna supa."A dat din cap spre un dulap sub tejghea. "Nu sunt sigur cât de vechi sunt conservele. Am putea căuta datele de expirare. Există o tigaie să-l încălzească, dacă vrem.”
Asta mi-a amintit de oala cu apă de pe aragaz. "Am oprit apa, fierbea.”
Van dădu din cap în timp ce se ducea la tigaie și turna apa într-un borcan mare. "Asta înseamnă să bei. Nu sunt sigur de apa din pompă. Fierberea mai întâi este cea mai bună.”
M-am simțit ca și cum aș fi fost izolat cu unul dintre acei oameni de munte din filme.
"De ce ai nectarine în camion?"Am întrebat.
"Îmi plac nectarinele.”
Era rândul meu să zâmbesc. "Deci ții un caz în Camion, pentru orice eventualitate?”
"Le-am comandat după caz și am luat recent un transport de la oficiul poștal din oraș. În acest moment, mă bucur că am uitat să le iau în casa mea.”
"Și eu.”
Van s-a îndreptat spre ușă și s-a oprit, ridicându-și cămașa de flanelă de unde o scăpase pe canapea. "Sunteți bineveniți să continuați să purtați plapuma, dar aș ghici că această cămașă ar face o rochie de lungime decentă."Mi l-a adus. "Alegerea ta, dar hainele tale sunt încă reci și umede.”
Am întins mâna și am luat cămașa. "Mulțumesc.”
"Nu există prea multă intimitate aici. Dacă vrei să-l pui, voi fi afară pentru un minut să ne luăm cina.”
Un alt gând mi-a venit. "Ce zici de o baie?”
"Există o toaletă la aproximativ douăzeci de metri de ușă.”
Pentru o clipă, gura mi s-a deschis. "Nu ești serios.”
A rânjit. "De fapt, eu sunt. Am scos chiar și o cărare spre ea când m-am dus după mai mult lemn. Și acumularea crescută de zăpadă funcționează ca izolație. Odată ce ești înăuntru, vântul nu te va îngheța.”
"Vântul nu are nevoie—frigul o va face.”
"Nu și dacă te grăbești.”
Mi-a tremurat capul. "Acest lucru este pur și simplu de necrezut.”
Van s-a dus la un dulap slab lângă masă cu ulciorul și bazinul vechi. Deschizându-l, a scos o pereche de ceea ce părea a fi pantaloni de cauciuc, complet cu cizme și bretele. "După ce mi-ai pus cămașa, le poți purta la toaletă.”
Ochii mi s-au îngustat. "Ce sunt astea?”
"Waders", a răspuns el ca și cum ar fi trebuit să știu răspunsul.
"Waders? Nu sunt pentru pescuit?”
"Foarte bine.”
"Ai spus că cabana este folosită pentru vânătoare.”
"În timpul verii, este folosit pentru a vâna pești", a spus Van zâmbind. "În loc de armă, se folosește un stâlp de pescuit. E un lac mare în apropiere.”
"Nectarine."Mi-am amintit.
Lăsând pasari de balta pe pat, Van a pus haina înapoi pe, H lui portocaliu - b4153725320цитує3 місяці томуmore upon their passion. It’s that inner drive that pushes them forward. Mistakes may or may not be made, but those are usually in the mechanics, easily fixable. Over time that passion tends to lessen. The finished products become more cookie cutter. Insert information here and there. That isn’t what I want for this project. I’m attracted to your passion, Julia.”
I sucked in a breath, still unsure about the blurred line between the memoir and sex.
Van went on, “You accepted my offer. And for the record, I don’t anticipate being unhappy with your performance—”
“Writing performance,” I clarified.
He smirked. “Yes, that is what we’re discussing, right?”
“Right.”
“If I’m unsatisfied in any way or you are, together we’ll work it out, simple mechanics. As a point of interest, your manuscript will not only need to be approved by me, but it will also need to go through a vetting process with my legal team.”
“Why?”
“It’s nothing about your writing. It’s the content. I’ve been involved in many ventures that if mentioned in our conversations should not be part of the final manuscript. If those matters are mentioned, the legal team will redact them from your work.”
I wasn’t certain how to respond.
Instead, I turned back to the large living room we’d traversed on our way to the windows.
While the furnishings were stunning, it was the grand piano that first caught my eye. Walking toward it, I gently ran my fingers over the ivory keys, not applying enough pressure to sound even one note. When I looked up, Van was looking at me with an unreadable expression.
“Do you play?” I asked.
“I used to. Do you?”
A bashful smile came to my lips. “It’s been a while. I was never that good.”
“I’m not used to having others around, but if playing this piano will help you think and thinking will change your answer to my proposal, then by all means, you’re welcome to play. I have it tuned yearly.” He leaned down as his large fingers splayed over the keys, rounding to the perfect position and began to play.
The room filled with a sad melody. Music rang out as within the piano, small hammers struck their corresponding strings, sending the tune reverberating through the open room. I was enthralled by the way Van’s hands moved, effortlessly flying over the keys. The tune only lasted a few seconds. He’d only played a few bars and still, I recognized the complicated piece.
“Beethoven,” I said, my mouth still opened with awe.
“You have a good ear. ‘Moonlight Sonata.’”
“That was amazing. Why did you say you no longer play?”
“The answer to that question very well could be an example of what is not to be exposed in my memoir.” Van reached for the cover and pulled it down over the keys. “You’re welcome to play this piano whenever you want.”
“My ability is nothing compared to yours. Maybe listening to you play will help me think.”
“I’ll give you the Wi-Fi information. Feel free to stream any music you desire.”
Mentally I was making a list of the things I wanted to learn about Donovan Shermanmai mult despre pasiunea lor. Este acel impuls interior care îi împinge înainte. Greșelile pot fi sau nu făcute, dar acestea sunt de obicei în mecanică, ușor de rezolvat. În timp, această pasiune tinde să se diminueze. Produsele finite devin mai cookie cutter. Introduceți informații aici și acolo. Nu asta îmi doresc pentru acest proiect. Sunt atrasă de pasiunea ta, Julia.”
Am supt o respirație, încă nesigură de linia neclară dintre memorii și sex.
Van a continuat: "mi-ai acceptat oferta. Și pentru înregistrare, nu anticipez să fiu nemulțumit de performanța ta—"
"Performanță de scriere", am clarificat.
A zâmbit. "Da, despre asta discutăm, nu?”
"Corect.”
"Dacă sunt nemulțumit în vreun fel sau sunteți, împreună o vom rezolva, mecanică simplă. Ca punct de interes, manuscrisul dvs. nu va trebui doar să fie aprobat de mine, dar va trebui, de asemenea, să treacă printr-un proces de verificare cu echipa mea juridică.”
"De ce?”
"Nu este nimic despre scrisul tău. Este conținutul. Am fost implicat în multe proiecte care, dacă sunt menționate în conversațiile noastre, nu ar trebui să facă parte din manuscrisul final. Dacă aceste aspecte sunt menționate, echipa juridică le va redacta din munca dvs.”
Nu eram sigur cum să răspund.
În schimb, m-am întors în sufrageria mare pe care o traversasem în drum spre ferestre.
În timp ce mobilierul era uimitor, pianul cu coadă mi-a atras atenția pentru prima dată. Mergând spre el, mi-am trecut ușor degetele peste cheile de Fildeș, fără a aplica suficientă presiune pentru a suna nici măcar o notă. Când m-am uitat în sus, Van se uita la mine cu o expresie ilizibilă.
"Te joci?"Am întrebat.
"Obișnuiam. Ai?”
Un zâmbet timid mi-a venit pe buze. "A trecut ceva timp. Nu am fost niciodată atât de bun.”
"Nu sunt obișnuit să am alții în preajmă, dar dacă cântatul la pian te va ajuta să gândești și gândirea îți va schimba răspunsul la propunerea mea, atunci, prin toate mijloacele, ești binevenit să cânți. L-am reglat anual."S-a aplecat în timp ce degetele sale mari se întindeau peste chei, rotunjindu-se în poziția perfectă și a început să cânte.
Camera plină de o melodie tristă. Muzica suna în timp ce în interiorul pianului, ciocanele mici loveau corzile corespunzătoare, trimițând melodia reverberând prin camera deschisă. Am fost fascinat de modul în care mâinile lui Van se mișcau, zburând fără efort peste chei. Melodia a durat doar câteva secunde. Cântase doar câteva baruri și totuși, am recunoscut piesa complicată.
"Beethoven", am spus, gura mea încă se deschise cu uimire.
"Ai o ureche bună. Sonata La Lumina Lunii.’”
"A fost uimitor. De ce ai spus că nu mai joci?”
"Răspunsul la această întrebare foarte bine ar putea fi un exemplu de ceea ce nu trebuie expus în memoriile mele."Van a întins mâna spre copertă și a tras-o în jos peste chei. "Ești binevenit să cânți la acest pian oricând vrei.”
"Abilitatea mea nu este nimic în comparație cu a ta. Poate ascultându-te cântând mă va ajuta să gândesc.”
"Vă voi oferi informațiile Wi-Fi. Simțiți-vă liber să transmiteți în flux orice muzică doriți.”
Mental făceam o listă cu lucrurile pe care voiam să le învăț despre Donovan Sherman - b4153725320цитує3 місяці тому, my thoughts filled with the woman at my side.
From the first time I saw Julia standing half-frozen along the road, I was pulled toward her. In all honesty, it happened before I saw her. It was as I found her car.
Never in my life had I been called a hero nor did I deserve that title. Never did I seek out the stranded or misguided to lead them to the straight and narrow path of goodness and safety. My motives were usually more self-gratifying and less altruistic.
And yet seeing the empty car buried in the snowbank, I felt an unexplainable urgency to search. With worsening conditions, when a sane man would have driven to the safety of his home, I slowed my speed and peeled my eyes through the darkening sky and blinding blizzard.
I didn’t know her name nor did she know mine, and yet once she was in my arms and I laid her down in my truck, I wanted to keep her.
A saying from my childhood came to mind: finders keepers.
I found her.
Julia was mine, and I wasn’t going to let her go.
Over the last eleven years, I’d reined in that all-consuming desire.
I’d refocused my needs away from the unthinkable to the goal of obtaining things. It didn’t matter what—I wanted it and took it.
I’d concentrated day and night on what I did well and made what I did better, more profitable, superior and grander than before. As I pushed to succeed, the name Sherman, one that was barely known or recognized, became equated with power and savvy in the world of high finance. Fifty-million-dollar deals became one hundred million. One hundred million became one billion. I moved up and over those blocking my path toward success.
I made enemies.
Some enemies became friends.
Others remain embroiled in their adversarial role.
Or perhaps it was me who was the adversary.
It’s the way I preferred to see it.
On the offensive, the predator ready to attack.
In general, I kept my distance, always appearing as the facade of the man society required me to be. The cloak of normality grew heavy at times, too heavy to maintain.
This home became my retreat, my place away from the world, a place where I could safely examine and overcome those things that needed to stay hidden.
It wasn’t because bringing light to that darkness would endanger my career—although it would. It was because to succeed in this world, one must be the lion appearing as the gazelle—quick and sure-footed, aware of one’s surroundings, and gentle enough to approach.
Is that the way Julia sees me—safe to approach?
I wasn’t.
Am I simply luring her closer for the kill?
I didn’t know. This was unfamiliar territory.
My senses were on alert.
Everything about her stimulated them—the perfection of her beauty, the scent of her perfume, the energy in her touch, the melody of her voice, and the memory of her taste.
Will having her present alter my mission for better and more, or will I find that drive also applies to Julia?
My need to succeed was my reason to wake each morning. I required that incentive to move beyond the darkness. This, gândurile mele s-au umplut cu femeia de lângă mine.
De prima dată când am văzut-o pe Julia stând pe jumătate înghețată de-a lungul drumului, am fost tras spre ea. Sincer, s-a întâmplat înainte să o văd. A fost când I-am găsit mașina.
Niciodată în viața mea nu am fost numit erou și nici nu am meritat acest titlu. Nu i-am căutat niciodată pe cei rătăciți sau rătăciți pentru a-i conduce pe calea dreaptă și îngustă a bunătății și siguranței. Motivele mele erau de obicei mai mulțumitoare și mai puțin altruiste.
Și totuși, văzând mașina goală îngropată în bancul de zăpadă, am simțit o urgență inexplicabilă de a căuta. Cu condiții înrăutățite, când un om sănătos ar fi condus spre siguranța casei sale, mi-am încetinit viteza și mi-am curățat ochii prin cerul întunecat și viscolul orbitor.
Nu știam numele ei și nici ea pe al meu, și totuși, odată ce a fost în brațele mele și am întins-o în camionul meu, am vrut să o păstrez.
Mi-a venit în minte o zicală din copilărie: finders keepers.
Am găsit-o.
Julia era a mea și nu aveam de gând să o las să plece.
În ultimii unsprezece ani, am ținut în frâu acea dorință atotcuprinzătoare.
Mi-am reorientat nevoile departe de neconceput spre scopul de a obține lucruri. Nu conta ce-am vrut și am luat-o.
M-am concentrat zi și noapte pe ceea ce am făcut bine și am făcut ceea ce am făcut mai bine, mai profitabil, superior și mai măreț decât înainte. Pe măsură ce am împins să reușesc, numele Sherman, unul care abia era cunoscut sau recunoscut, a devenit echivalat cu puterea și priceperea în lumea finanțelor înalte. Tranzacțiile de cincizeci de milioane de dolari au devenit o sută de milioane. O sută de milioane au devenit un miliard. M-am mutat în sus și peste cei care blochează calea mea spre succes.
Mi-am făcut dușmani.
Unii dușmani au devenit prieteni.
Alții rămân implicați în rolul lor adversar.
Sau poate că eu am fost adversarul.
Este modul în care am preferat să-l văd.
În ofensivă, prădătorul gata să atace.
În general, mi-am păstrat distanța, apărând întotdeauna ca fațada omului pe care societatea mi-a cerut să fiu. Mantia normalității a devenit uneori grea, prea grea pentru a fi menținută.
Această casă a devenit refugiul meu, locul meu departe de lume, un loc în care puteam examina și depăși în siguranță acele lucruri care trebuiau să rămână ascunse.
Nu a fost pentru că aducerea luminii în acel întuneric mi—ar pune în pericol cariera-deși ar fi. Pentru a reuși în această lume, trebuie să fii leul care apare ca gazela-rapid și sigur, conștient de împrejurimile cuiva și suficient de blând pentru a se apropia.
Așa mă vede Julia-în siguranță să mă apropii?
Nu am fost.
Pur și simplu o ademenesc mai aproape pentru ucidere?
Nu știam. Acesta era un teritoriu necunoscut.
Simțurile mele erau în alertă.
Totul la ea i—a stimulat-perfecțiunea frumuseții ei, parfumul parfumului ei, energia din atingerea ei, melodia vocii ei și amintirea gustului ei.
Prezența ei îmi va schimba misiunea în bine și mai mult, sau voi descoperi că impulsul se aplică și Juliei?
Nevoia mea de a reuși a fost motivul pentru care m-am trezit în fiecare dimineață. Am cerut acel stimulent pentru a trece dincolo de întuneric. Acest - b4153725320цитує3 місяці томуthat incentive to move beyond the darkness. This house provided my solitude and a place where I could allow myself to slip into the shadows.
That was why Julia should also rescind her decision to accept my offer.
She should move to the guesthouse or back to Chicago.
My home was a bubble where I kept the memories that mattered without any outward sign of those people, places, or things having ever existed. It was also secluded. I’d orchestrated that on purpose by buying five- and ten-acre lots and demolishing most structures.
It was easier to keep urges suppressed when there wasn’t another soul for miles.
I wasn’t a hermit.
I interacted with people at the office, in meetings here in northern Wisconsin, around the country, and around the world. I traveled and played nice, always with the plan to make it back here to face my demons alone.
Few people entered my bubble though I did have help.
Mrs. Mayhand, a widowed woman I’d known for a long time, came to the house once a week while I wasn’t home and filled my refrigerator and freezer with a week’s worth of easy-to-warm meals. Her daughter, Margaret Curry, drove Mrs. Mayhand, and while her mother cooked, Margaret cleaned the unlocked rooms. Jonathon, Margaret’s husband, cared for the landscaping near the house. This time of year that meant he plowed my lane and driveway. During the spring, summer, and autumn, he tended to the lawns and other landscaping. Farther away, beyond the main house and the nearby structures, the surrounding acres were left to nature.
If a tree fell, it remained a habitat to house chipmunks, mice, snakes, and insects. Pine needles and leaves fell in the autumn and created nutrition for the undergrowth. Saplings sprang to life wherever their roots held them. Wolves, foxes, and deer were some of the more prominent mammals that called my land home.
I preferred them to the two-legged kind.
There were few people I trusted enough to allow them inside my bubble.
As I peered down at Julia by my side and as we passed the locked door of another suite, I couldn’t come up with a reason why I’d chosen to trust her and invite her into a place where so few had been welcome. I didn’t know Julia McGrath and yet as we briefly touched only moments ago, it was as it had been upon seeing her car, as if a gravitational pull existed between the two of us, two masses in motion lured toward one another.
My negative energy was attracted to Julia’s positive energy and—I believed—vice versa. In physics, our speed would increase, drawing us closer, faster and faster until neither of us could slow the progression. Ultimately, we’d collide, the cosmic blast decimating everything within its pull.
Julia and I came to a stop at the final door as I turned the doorknob and pushed inward.
A smile came to my face as I peered around. When this plan to keep Julia began to take shape in my thoughts, one of the calls I made was to Margaret, asking her to make a special trip to my home to freshen this room. She seemedacest stimulent pentru a trece dincolo de întuneric. Această casă mi-a oferit singurătatea și un loc în care să-mi permit să mă strecor în umbră.
De aceea Julia ar trebui să-și anuleze decizia de a accepta oferta mea.
Ar trebui să se mute la pensiune sau înapoi la Chicago.
Casa mea era un balon în care păstram amintirile care contau fără niciun semn exterior al acelor oameni, locuri sau lucruri care au existat vreodată. De asemenea, a fost retras. Am orchestrat asta intenționat cumpărând loturi de cinci și zece acri și demolând majoritatea structurilor.
Era mai ușor să ții impulsurile suprimate când nu mai era alt suflet pe kilometri întregi.
Nu eram pustnic.
Am interacționat cu oamenii de la birou, la întâlniri aici în nordul Wisconsinului, în toată țara și în întreaga lume. Am călătorit și m-am jucat frumos, întotdeauna cu planul de a mă întoarce aici pentru a-mi înfrunta demonii singuri.
Puțini oameni au intrat în balonul meu, deși am avut ajutor.
Doamna Mayhand, o femeie văduvă pe care o cunoșteam de multă vreme, venea acasă o dată pe săptămână, în timp ce nu eram acasă și îmi umplea frigiderul și congelatorul cu o săptămână de mese ușor de încălzit. Fiica ei, Margaret Curry, a condus-o pe Doamna Mayhand, iar în timp ce mama ei gătea, Margaret curăța camerele descuiate. Jonathon, soțul lui Margaret, a avut grijă de amenajarea peisajului din apropierea casei. În această perioadă a anului, asta însemna că mi-a arat aleea și aleea. În timpul primăverii, verii și toamnei, el a avut grijă de peluze și alte amenajări. Mai departe, dincolo de casa principală și de structurile din apropiere, terenurile din jur au fost lăsate naturii.
Dacă un copac cădea, acesta rămânea un habitat pentru a găzdui veverițe, șoareci, șerpi și insecte. Ace de pin și frunze au căzut în toamnă și au creat nutriție pentru subteran. Puieții au luat viață oriunde i-au ținut rădăcinile. Lupii, vulpile și căprioarele au fost unele dintre cele mai proeminente mamifere care au numit țara mea acasă.
Le-am preferat celor cu două picioare.
Erau puțini oameni în care aveam suficientă încredere pentru a le permite să intre în balonul meu.
Când m-am uitat la Julia lângă mine și când am trecut pe lângă ușa încuiată a unui alt apartament, nu am putut găsi un motiv pentru care am ales să am încredere în ea și să o invit într-un loc unde atât de puțini fuseseră bineveniți. Nu o cunoșteam pe Julia McGrath și totuși, așa cum am atins-o pe scurt cu doar câteva momente în urmă, a fost așa cum a fost când i-am văzut mașina, ca și cum ar exista o atracție gravitațională între noi doi, două mase în mișcare ademenite una spre cealaltă.
Energia mea negativă a fost atrasă de energia pozitivă a Juliei și—am crezut—invers. În fizică, viteza noastră ar crește, apropiindu-ne, din ce în ce mai repede, până când niciunul dintre noi nu ar putea încetini progresia. În cele din urmă, ne-am ciocni, explozia cosmică decimând totul în interiorul atracției sale.
Julia și cu mine ne-am oprit la ușa finală când am întors clanța ușii și am împins spre interior.
Un zâmbet mi-a venit în față în timp ce mă uitam în jur. Când acest plan de a o păstra pe Julia a început să prindă contur în gândurile mele, unul dintre apelurile pe care le-am făcut a fost către Margaret, cerându-i să facă o călătorie specială la mine acasă pentru a împrospăta Această cameră. Părea - b4153725320цитує3 місяці томуdidn’t argue as he turned off the light and climbed into the big bed beside me. The king-size bed was larger than the one in the cabin. We both moved toward the middle. “Thank you,” I said as I settled next to him. With my leg near his, I knew he’d taken off the blue jeans and was back to his boxer briefs.
“Good night, Julia.”
“Good night.” I fell asleep tucked in the fold of his strong arm, with my head on his chest as his heart thumped a lullaby.
I woke to an empty bed and soreness in muscles that until recently I hadn’t known existed. Stretching on the soft sheets, I rolled to where Van had slept. With my head on his pillow, I inhaled, smelling his cologne. Beyond the windows, the sun shone, reflecting off the snow. Closing my eyes, I recalled last night.
The dining room table had been an incredible experience. With me perched on the edge, my knees bent, and my feet on the table at my sides, I had a ringside view of our bodies coming together.
I’d gone from never having sex to being fascinated by the sight of Van’s large cock moving in and out of me. He was both thick and long, thicker than Skylar. I wasn’t completely inexperienced; I’d seen an erect penis before. While Skylar and I never had intercourse, we’d done petting and oral.
This was different. Seeing the stretched skin and veins all covered in our come and glistening under the dining room chandelier as Van moved in and out of me was satisfying and unbelievable at the same time. It would seem that the physics of what was happening was impossible; he was too big or I was too small, and yet we fit perfectly.
Maybe the visual was why some people liked porn. It was one of the many things I’d never done—watched porn. But in my mind, what we’d done was different. I hadn’t watched two strangers or two actors. I was there, seeing our connection, hearing the noises we made, feeling his girth as he filled me, smelling his skin against mine, and tasting his kisses.
I couldn’t have prized myself away.
Even remembering the scene had my tired muscles clenching at nothing.
The clock on the bedside said it was after nine. That meant that Van was at his office and there could be two women I didn’t know downstairs. If they knew I was here, they probably thought I was hiding.
The truth was that I had slept a blissful sleep in Van’s arms.
Unlike in the cabin, this time the air beyond the bed wasn’t frigid.
In the bathroom, I unbuttoned his shirt. As I did, standing before the large mirror over the vanity, I saw red and pink splotches were visible on my neck and breasts. While I’d felt the coarseness of Van’s whiskers and enjoyed how they teased my sensitive skin, I hadn’t realized that they’d left their marks. I looked closer. My eyes opened wide, followed by my gaping mouth.
I had a hickey.
Oh my God, I hadn’t had a hickey since...I couldn’t remember.
Has Skylar ever given me a hickey?
I couldn’t recall. Gently, I palpated the skin as my smile bloomed. Being that the small bruise was on my breast, it wonu m-am certat când a stins lumina și s-a urcat în patul mare de lângă mine. Patul king-size era mai mare decât cel din cabină. Amândoi ne-am îndreptat spre mijloc. "Mulțumesc", am spus Când m-am așezat lângă el. Cu piciorul lângă el, știam că și-a scos blugii și s-a întors la boxeri.
"Noapte bună, Julia.”
"Noapte bună."Am adormit ascuns în pliul brațului său puternic, cu capul pe pieptul lui, în timp ce inima îi bătea un cântec de leagăn.
M-am trezit într-un pat gol și durere în mușchi despre care până de curând nu știam că există. Întinzându-mă pe cearșafurile moi, m-am rostogolit acolo unde dormise Van. Cu capul pe perna lui, am inhalat, mirosindu-i Colonia. Dincolo de ferestre, soarele strălucea, reflectându-se de zăpadă. Închizând ochii, mi-am amintit aseară.
Masa din sufragerie a fost o experiență incredibilă. Cu mine cocoțat pe margine, genunchii îndoiți și picioarele pe masă în lateral, aveam o vedere în ring a corpurilor noastre care se adunau.
Trecusem de la a nu face niciodată sex la a fi fascinat de vederea cocoșului mare al lui Van care intra și ieșea din mine. Era atât gros, cât și lung, mai gros decât Skylar. Nu eram complet lipsit de experiență; mai văzusem un penis erect înainte. În timp ce eu și Skylar nu am avut niciodată relații sexuale, am făcut mângâieri și orale.
Acest lucru a fost diferit. Văzând pielea întinsă și venele acoperite de venirea noastră și strălucind sub candelabrul din sufragerie, în timp ce Van intra și ieșea din mine, era satisfăcător și incredibil în același timp. S-ar părea că fizica a ceea ce se întâmpla era imposibilă; el era prea mare sau eu eram prea mic și totuși ne potrivim perfect.
Poate că vizualul a fost motivul pentru care unora le-a plăcut porno. A fost unul dintre multele lucruri pe care nu le—am făcut niciodată-am urmărit porno. Dar în mintea mea, ceea ce am făcut a fost diferit. Nu am văzut doi străini sau doi actori. Am fost acolo, văzând conexiunea noastră, auzind zgomotele pe care le-am făcut, simțindu-i circumferința în timp ce mă umplea, mirosindu-și pielea de a mea și gustându-i sărutările.
Nu puteam să mă prețuiesc.
Chiar și amintindu-mi scena, mușchii mei obosiți nu se strângeau la nimic.
Ceasul de pe noptieră a spus că a fost după nouă. Asta însemna că Van era la biroul lui și puteau fi două femei pe care nu le cunoșteam jos. Dacă știau că sunt aici, probabil credeau că mă ascund.
Adevărul era că dormisem un somn fericit în brațele lui Van.
Spre deosebire de cabină, de data aceasta aerul de dincolo de pat nu era frigid.
În baie, I-am desfăcut cămașa. Așa cum am făcut-o, stând în fața oglinzii mari deasupra vanității, am văzut pete roșii și roz vizibile pe gâtul și sânii mei. În timp ce simțeam grosolănia mustăților lui Van și mă bucuram cum îmi tachinau pielea sensibilă, nu mi-am dat seama că și-au lăsat urmele. M-am uitat mai aproape. Ochii mi s-au deschis larg, urmat de gura căscată.
Am avut un hickey.
Oh, Doamne, nu am avut un hickey de atunci...Nu-mi amintesc.
Skylar mi - a dat vreodată un hickey?
Nu-mi amintesc. Cu blândețe, am palpat pielea în timp ce zâmbetul meu a înflorit. Fiind că vânătaie mici a fost pe pieptul meu, ea wo - b4153725320цитує3 місяці томуLena’s voice brought me back to present. “Logan Butler fucked up when he thought he could take what wasn’t his and then turn around and continue to control me.”
In my mind’s eye, I could see Lena’s smile and the shimmer of her brown eyes. “And Marlin came to his rescue, one of his many mistakes.”
Her laugh rang through the receiver. “I don’t mind helping you take down Marlin. Tell me why there’s such a rush.”
Inhaling, I debated telling my old friend about Julia McGrath. Call me selfish, but for a short time, I wanted to keep Julia to myself.
“Van?”
“As you mentioned, Wade Pharmaceutical has been vulnerable. I can list three different larger pharmaceutical companies, including two of the ones currently reaping the benefit of large government contracts, that are willing to swallow up Wade. Jeremy confirmed my suspicion that Marlin Butler was ready to buy additional stock. He’d already laid the groundwork with the shareholders, finding the ones willing to sell. If Butler would have carried out his plan, Marlin would be a few shares away from owning the majority of Wade, even without his son’s marriage.”
“I read that the two are working on reconciliation. Maybe Marlin wants his cake and to eat it too.”
I was certain that Julia wasn’t currently working on reconciliation with Skylar Butler, but I couldn’t share that without giving up my secret.
Lena continued “It doesn’t sound like Butler’s goal is to make Wade stronger.”
A grin came to my face. “Hell no. He’s been waiting to sell. Selling after the wedding would put Wade at a high. Marlin Butler would’ve cashed out and tripled the worth of each share.”
“So your rush to purchase wasn’t about owning Wade’s private stock but about stopping Butler from cashing in.”
“Now, I need to get Butler’s stock,” I said.
“Why do you want a tiny pharmaceutical company located in the Midwest?”
“Maybe I want to be philanthropic and provide low-cost medication to the masses.”
“Right,” Lena said, “your philanthropic desires have always dictated your financial moves. Besides, you know, Butler’s portfolio includes more than his shares of Wade. He’s diversified. If Wade drops in value as I anticipate, he’ll dump it.”
That gave me another thought. “There’s the issue with him being one of the original stockholders when Herman Wade offered stock to new investors.”
“If you’re insinuating that Marlin Butler will go down with the ship out of some sense of loyalty, your recent desire to help the masses has clouded your judgment.”
“I don’t just want his Wade stock, Lena, I want everything. I want to watch him standing on the bow of that sinking ship as it slips into the depths of Lake Superior.”
“I hear it’s cold.”
“Not where he’s going.”
Marlin Butler’s most recent sin was his plan to screw Julia. The nail in his coffin was Julia’s and my meeting. Yes, he’d been on my radar, but now that radar was laser focused.
My mind went to Julia and to her parents. I didn’t know them. My knowledge was coming in slowly. What little I’d learnedVocea lenei m-a adus înapoi în prezent. "Logan Butler a dat-o în bară când a crezut că poate lua ceea ce nu era al lui și apoi să se întoarcă și să continue să mă controleze.”
În ochii minții mele, puteam vedea zâmbetul lenei și strălucirea ochilor ei căprui. "Și Marlin a venit să-l salveze, una dintre multele sale greșeli.”
Râsul ei a sunat prin receptor. "Nu mă deranjează să te ajut să-l dobori pe Marlin. Spune-mi de ce e atâta grabă.”
Inhalând, am dezbătut să-i spun vechiului meu prieten despre Julia McGrath. Spune-mi egoist, dar pentru o scurtă perioadă de timp, am vrut să o țin pe Julia pentru mine.
"Van?”
"După cum ați menționat, Wade Pharmaceutical a fost vulnerabil. Pot enumera trei companii farmaceutice mai mari, inclusiv două dintre cele care profită în prezent de contractele guvernamentale mari, care sunt dispuse să-l înghită pe Wade. Jeremy mi-a confirmat suspiciunea că Marlin Butler era gata să cumpere acțiuni suplimentare. El a pus deja bazele cu acționarii, găsindu-i pe cei dispuși să vândă. Dacă Butler și-ar fi îndeplinit planul, Marlin ar fi fost la câteva acțiuni distanță de a deține majoritatea Wade, chiar și fără căsătoria fiului său.”
"Am citit că cei doi lucrează la reconciliere. Poate Marlin vrea tortul lui și să-l mănânce prea.”
Eram sigur că Julia nu lucra în prezent la reconciliere cu Skylar Butler, dar nu am putut împărtăși asta fără să renunț la secretul meu.
Lena a continuat: "nu pare că scopul lui Butler este să-l facă pe Wade mai puternic.”
Un rânjet mi-a venit în față. "La naiba, nu. A așteptat să vândă. Vânzarea după nuntă l-ar pune pe Wade la un nivel ridicat. Marlin Butler ar fi încasat și ar fi triplat valoarea fiecărei acțiuni.”
"Deci, graba ta de a cumpăra nu a fost despre deținerea acțiunilor private ale lui Wade, ci despre oprirea lui Butler de la încasare.”
"Acum, trebuie să iau acțiunile lui Butler", am spus.
"De ce vrei o mică companie farmaceutică situată în Midwest?”
"Poate că vreau să fiu filantropic și să ofer medicamente ieftine maselor.”
"Corect", a spus Lena, " dorințele tale filantropice ți-au dictat întotdeauna mișcările financiare. În plus, portofoliul lui Butler include mai mult decât acțiunile lui Wade. E diversificat. Dacă Wade scade în valoare așa cum anticipez, o va arunca.”
Asta mi-a dat un alt gând. "Există problema cu el fiind unul dintre acționarii originali atunci când Herman Wade a oferit acțiuni noilor investitori.”
"Dacă insinuezi că Marlin Butler se va scufunda cu nava din vreun sentiment de loialitate, dorința ta recentă de a ajuta masele ți-a întunecat judecata.”
"Nu vreau doar stocul lui Wade, Lena, vreau totul. Vreau să-l privesc stând pe prova navei care se scufundă în timp ce alunecă în adâncurile lacului Superior.”
"Am auzit că e frig.”
"Nu unde se duce.”
Cel mai recent păcat al lui Marlin Butler a fost planul său de a i-o trage Juliei. Cuiul din sicriul lui a fost întâlnirea cu Julia și cu mine. Da, el a fost pe radarul meu, dar acum că radarul a fost focalizat cu laser.
Mintea mea s-a dus la Julia și la părinții ei. Nu i-am cunoscut. Cunoștințele mele veneau încet. Puținul pe care l-am învățat - b4153725320цитує3 місяці томуrather large smudge right in the area where you are looking.” She shrugged. “The good news is it cleaned with no issues.”
I took a deep breath. “That is good news.”
“Enjoy some breakfast.”
I nodded, walking through the dining room on my way to the kitchen. A quick inspection of the table let me know that it was clean. I could only hope that it had been cleaned by Van as he’d said, not Margaret.
If she knew the cause of the smudge, she also knew I wasn’t Van’s sister.
Why do I look familiar?
Before I could give that more thought, my stomach growled at the delicious aromas filling the air.
The six-burner stove was filled with pots and pans as a petite older woman with dark black hair tended to each one. Such as her daughter, this woman also wore blue jeans and flat white tennis shoes. Instead of a sweatshirt, she had on a plain black top with a long black sweater over the top. Around her waist was an apron, reminding me of the ones my grandmother would wear when we baked cookies or she let me help her with something.
“Hello,” I called out over the sounds of bubbling and simmering pots.
Mrs. Mayhand, or Paula, quickly turned. Wiping her hands on her apron, she scanned me up and down. There was a moment of contemplation on her part before she smiled. “Hello. So you’re Mr. Sherman’s guest.”
“I am. My name is Julia.”
She nodded. “My name is Paula. Most people call me Mrs. Mayhand.” She winked. “I think it’s because they think I’m old. I’m not too old to remember my first name.”
I grinned. “It’s nice to meet you, Paula.”
Her smile broadened. “And you too. What may I get you for” —she looked at the clock— “lunch or is this breakfast?”
Technically, it was somewhere in between. “We could call it brunch.”
Paula walked to a far counter, pulled a coffee mug from a peg. “I have a pot of coffee over here. It’s my indulgence while I cook. Would you like a cup?”
I laid my computer bag on the kitchen table and walked to the breakfast bar “I don’t mind serving myself.”
“I’m only here one day a week. Let an old lady have her way.”
Nodding, I sat up on the high stool. “Yes, please. Coffee would be great.”
“Cream or sugar?”
“Cream, if you have it.”
Paula opened the refrigerator and shook her head. “Is black all right? You tell me some things you like and I’ll add them to the list.” She handed me the warm black coffee.
“I really don’t know how long I’ll be staying.”
As I spoke, she wrote cream on a long list.
“What are you cooking?”
“Mr. Sherman isn’t much for celebrating holidays. You might have chosen a bad time to visit.”
I looked around the large kitchen and out to the living room. “I hadn’t given his lack of decorations much thought.”
“Oh, no, he doesn’t decorate.”
“I can see how it would be a lot of work for only one person to enjoy.”
Paula checked on her pans before pushing a light on the double oven and looking inside. She smiled and turned my way. “When Peggy told me that Mr. Sherman had a guest, I decided he needed a holiday meal.” She shrugged. “He may not lo pată destul de mare chiar în zona în care căutați."A ridicat din umeri. "Vestea bună este că a fost curățat fără probleme.”
Am respirat adânc. "Aceasta este o veste bună.”
"Bucurați-vă de micul dejun.”
Am dat din cap, mergând prin sufragerie în drum spre bucătărie. O inspecție rapidă a mesei să-mi spuneți că a fost curat. Nu puteam decât să sper că a fost curățată de Van, așa cum a spus el, nu de Margaret.
Dacă știa cauza murdăriei, știa și că nu sunt sora lui Van.
De ce par cunoscut?
Înainte să mă pot gândi mai mult la asta, stomacul meu mârâi la aromele delicioase care umpleau aerul.
Aragazul cu șase arzătoare era umplut cu oale și tigăi, în timp ce o femeie mai în vârstă, cu părul negru închis, se îngrijea de fiecare. La fel ca fiica ei, această femeie purta și blugi albaștri și pantofi de tenis albi plat. În loc de un hanorac, avea pe un top negru simplu, cu un pulover negru lung deasupra. În jurul taliei ei era un șorț, amintindu-mi de cele pe care le purta bunica mea când coaceam prăjituri sau mă lăsa să o ajut cu ceva.
"Bună ziua", Am strigat peste sunetele vaselor care clocotesc și fierb.
Doamna Mayhand, sau Paula, se întoarse repede. Ștergându-și mâinile pe șorț, m-a scanat în sus și în jos. A fost un moment de contemplare din partea ei înainte de a zâmbi. "Bună ziua. Deci ești oaspetele dlui Sherman.”
"Eu sunt. Numele meu este Julia.”
Ea dădu din cap. "Numele meu este Paula. Majoritatea îmi spun doamna Mayhand."A făcut cu ochiul. "Cred că este pentru că ei cred că sunt bătrân. Nu sunt prea bătrân ca să-mi amintesc prenumele.”
Am rânjit. "Mă bucur să te cunosc, Paula.”
Zâmbetul ei s-a lărgit. "Și tu. Pentru ce să —ți aduc"— s-a uitat la ceas - "prânz sau este micul dejun?”
Tehnic, era undeva la mijloc. "Am putea să-i spunem brunch.”
Paula se îndreptă spre un tejghea îndepărtat, scoase o cană de cafea dintr-un cui. "Am o oală de cafea aici. Este indulgența mea în timp ce gătesc. Vrei o ceașcă?”
Mi-am așezat geanta de computer pe masa din bucătărie și m-am dus la barul de mic dejun "nu mă deranjează să mă servesc.”
"Sunt aici doar o zi pe săptămână. Lasă o bătrână să facă cum vrea ea.”
Dând din cap, m-am așezat pe scaunul înalt. "Da, te rog. Cafeaua ar fi grozavă.”
"Cremă sau zahăr?”
"Cremă, dacă o ai.”
Paula deschise frigiderul și clătină din cap. "Este negru în regulă? Spune-mi câteva lucruri care îți plac și le voi adăuga pe listă."Mi-a întins cafeaua neagră caldă.
"Chiar nu știu cât timp voi rămâne.”
În timp ce vorbeam, a scris cream pe o listă lungă.
"Ce gătești?”
"Domnul Sherman nu este prea mult pentru sărbătorirea sărbătorilor. S-ar putea să fi ales un moment nepotrivit pentru a vizita.”
M-am uitat în jurul bucătăriei mari și am ieșit în sufragerie. "Nu m-am gândit prea mult la lipsa lui de decorațiuni.”
"Oh, nu, nu decorează.”
"Văd cum ar fi multă muncă pentru o singură persoană să se bucure.”
Paula și-a verificat tigăile înainte de a împinge o lumină pe cuptorul dublu și de a privi înăuntru. Ea a zâmbit și mi-a întors calea. "Când Peggy mi-a spus că Domnul Sherman are un oaspete, am decis că are nevoie de o masă de sărbători."A ridicat din umeri. "El nu poate l - b4153725320цитує3 місяці томуShe shrugged. “He may not like it, but I have a turkey breast in the oven, gravy on the stove and two different casseroles and mashed potatoes already in the refrigerator. I’ll write out warming instructions. No sense in two people spending the holiday without plenty to eat.”
“It sounds delicious.”
“Now, about your brunch.”
“Is there fruit?” I asked.
“Oh, yes. Mr. Sherman likes his nectarines.”
I lifted my coffee mug to my lips, trying to hide my smile. “Nectarines and coffee sounds perfect.”
“Let me make you an English muffin.” She looked at me. “Or are you one of those no-carbs people.”
“I’m one of those too-many-carbs people.”
I think that won me a few brownie points as Paula grinned and nodded. Soon I was feasting on nectarines, an English muffin drenched in real butter, and coffee. I was also answering Paula’s detailed questions about my eating preferences.
“As I said, I’m not sure how long I’ll be here.”
“Oh, child, you’re changing up my cooking routine, and I couldn’t be more grateful. Mr. Sherman is a creature of habit. I make six meals each week. The next week, I clean out the refrigerator of all the leftovers he didn’t eat. I can almost guarantee which meals will be gone and which will be only partially eaten. Every week, I rotate the menu. If I throw in something new, I’ll find it untouched the next week. I love cooking; I’m even more thrilled to mix it up a bit.” She grinned my way. “Is that why you’re here? To mix it up.”
My muffin and fruit were gone. Apparently, I’d worked up an appetite last night. “I’m here because Mr. Sherman advertised for someone to write his memoir. I accepted the job.”
Her lips came together as she nodded. “He wants someone to write his story?”
“Yes. I mean, he’s an accomplished businessman from what I’ve read so far.”
“I see—a book about his business feats. I suppose there would be people wanting to read about how he has done all he has accomplished.”
“Sometimes these memoirs are more self-indulgent,” I said. “It’s more for the subject to get the satisfaction from telling their story.”
Paula was back to the stove. “He isn’t like that.”
“What do you mean?”
She adjusted the heat on a few of the burners and turned my way. “I suppose that’s for you to learn. No need to have your version of Mr. Sherman’s story tainted by an old woman’s observations.”
“How long have you known Donovan?”
“Long enough to know he’s a private man and it just doesn’t seem right that he would want to tell the world his secrets.”
“He has secrets?” I asked.
“Everyone has secrets. I suppose he wants this to be about Sherman and Madison Corporation. That would make sense.”
The more we spoke, the more curious I was to dive into the information Van had compiled for this memoir. “Did his business begin down in Madison?”
Paula shook her head. “Started right here.”
“Is Madison a family name, maybe his mother’s family name?”
“Sometimes there are questions that are better left unasked.”
I finished my coffee and lifted the mug and plate. Before I cA ridicat din umeri. "Poate că nu-i place, dar am un piept de curcan la cuptor, sos pe aragaz și două Caserole diferite și piure de cartofi deja la frigider. Voi scrie instrucțiuni de încălzire. Nu are sens ca doi oameni să petreacă vacanța fără să mănânce din belșug.”
"Sună delicios.”
"Acum, despre brunch-ul tău.”
"Există fructe?"Am întrebat.
"Oh, da. Dlui Sherman îi plac nectarinele.”
Mi-am ridicat cana de cafea pe buze, încercând să-mi ascund zâmbetul. "Nectarinele și cafeaua sună perfect.”
"Lasă-mă să-ți fac o brioșă engleză."S-a uitat la mine. "Sau ești unul dintre acei oameni fără carbohidrați.”
"Sunt unul dintre acei oameni cu prea mulți carbohidrați.”
Cred că asta mi-a câștigat câteva puncte brownie în timp ce Paula rânji și dădu din cap. Curând mă ospătam cu nectarine, o brioșă englezească udă în unt adevărat și cafea. Răspundeam și la întrebările detaliate ale Paulei despre preferințele mele alimentare.
"După cum am spus, nu sunt sigur cât timp voi fi aici.”
"Oh, copilă, îmi schimbi rutina de gătit și nu aș putea fi mai recunoscător. Dl Sherman este o creatură a obișnuinței. Fac șase mese în fiecare săptămână. Săptămâna următoare, am curățat frigiderul de toate resturile pe care nu le-a mâncat. Aproape că pot garanta ce mese vor dispărea și care vor fi consumate doar parțial. În fiecare săptămână, rotesc meniul. Dacă arunc ceva nou, Îl voi găsi neatins săptămâna viitoare. Îmi place să gătesc; sunt și mai încântat să o amestec puțin."Ea a rânjit în felul meu. "De aceea ești aici? Pentru a amesteca.”
Brioșa și fructele mele au dispărut. Se pare că mi-am făcut poftă aseară. "Sunt aici pentru că Domnul Sherman a făcut reclamă pentru cineva care să-i scrie memoriile. Am acceptat slujba.”
Buzele ei s-au unit în timp ce dădu din cap. "Vrea ca cineva să-i scrie povestea?”
"Da. Adică, el este un om de afaceri realizat din ceea ce am citit până acum.”
"Văd-o carte despre faptele sale de afaceri. Cred că ar fi oameni care doresc să citească despre cum a făcut tot ce a realizat.”
"Uneori aceste memorii sunt mai indulgente", am spus. "Este mai mult pentru subiect să obțină satisfacția de a-și spune povestea.”
Paula s-a întors la aragaz. "El nu este așa.”
"Ce vrei să spui?”
A reglat căldura pe câteva arzătoare și mi-a întors drumul. "Presupun că asta trebuie să înveți. Nu este nevoie să aveți versiunea dvs. a poveștii dlui Sherman contaminată de observațiile unei bătrâne.”
"De cât timp îl cunoști pe Donovan?”
"Suficient de mult pentru a ști că este un om privat și pur și simplu nu pare corect că ar vrea să spună lumii secretele sale.”
"Are secrete?"Am întrebat.
"Toată lumea are secrete. Cred că vrea să fie vorba despre Sherman și Madison Corporation. Asta ar avea sens.”
Cu cât vorbeam mai mult, cu atât eram mai curios să mă scufund în informațiile pe care Van le-a compilat pentru acest memoriu. "A început afacerea lui în Madison?”
Paula clătină din cap. "A început chiar aici.”
"Madison este un nume de familie, poate numele de familie al mamei sale?”
"Uneori există întrebări care sunt mai bine lăsate fără întrebări.”
Mi-am terminat cafeaua și am ridicat cana și farfuria. Înainte de I c